Toamna romaneasca

Această prezentare necesită JavaScript.

Am dat demult plimbarile prin tara pe vacante frumoase dincolo de granitele noastre! Nu-mi pare rau fiindca inainte de-a face asta am vizitat Romania, am dat insa litoralul nostru ticsit de tarabe si autoserviri, de alge si gunoaie, nu pe un nisip mai fin, si plaje  exotice ci pe un loc linistit si cu mai mult bun simt, am dat Valea Prahovei cea mult prea plina de masini, pe-o fuga de weekend in orasele mici si-ndepartate. Am pastrat in schimb in suflet si-n albume dragi franturi din  Romania mea frumoasa, si am plecat spre locuri noi…In lupta cu timpul  am avut de facut alegeri si desi de multe ori mi-era dor de Romania, lasam un loc vazut si placut pentru unul nou si mai indepartat!|In ultimul timp cand am avut de ales intre Romania si altceva am ales altceva si nu pot spune ca am facut rau.

Si cu  toate astea in fiecare toamna m-apuca un dor de Romania, de mirosul de toamna romaneasca, de strugurii acoperiti de bruma, de gutui pline de puf si innecacioase, de felinarele facute din dovleci…de dimineti reci si parfumate, de dupa amiezi ingalbenite, de apusuri pline de larma si miros de fum, de nopti in care daca nu auzi vantul, auzi frunzele cazand din copaci! Toamna mi-e dor…de toamne ce-au trecut incet dar mi-au marcat existenta, de toamne ce-au trecut si le-am uitat, de toamne de copil cu ghiozdan rosu-n spate, de toamne ce mi-au dus pasii departe.

Imi amintesc o toamna in jurul focului, cu felinare din dovleac si porumb copt trosnind pe jar, imi amintesc o toamna la Moeciu,cu seri lungi,reci si senine, intr-un leagan, imi amintesc o toamna ploioasa si-un drum lung spre Maramures, o toamna cu plimbari pe la conace si cetati! Imi place toamna acasa, s-astern amintiri in sertare asa cu se-astern frunze pe jos. Imi place si-n  toamna in Bucuresti cu-ale ei reintoarceri, cu ale ei asteptari,cu ceaiuri cu aroma de rom sau scortisoara si cafenele calduroase!

Transalpina-drumul dintre nori

Se spune ca a fost construit de armatele romane in drumul catre Sarmisegetuza, se spune ca este unul dintre cele mai vechi drumuri de la noi, ca este cel mai inalt din lantul carpatic…se spune ca ajunge pana dincolo de nori!  Suficiente informatii sa-ti starneasca curiozitatea!  Drumul ce porneste dinspre statiunea Ranca si merge pana la Obarsia Lotrului, strabatand crestele Parangului si ajungand la  altitudinea maxima in Pasul Udea (2145 m)  serpuieste paralel cu Valea Oltului si Valea Jiului, printre peisaje montane unice! Sfarsitul acestei toamne i-a adus popularitate acestui traseu, care dintr-o data s-a umplut de turisti mai ceva ca Transfagarasanul. Comparatiile intre cele doua drumuri nu au intarziat sa apara…este ori ba transalpina mai frumos ca Transfagarasanul? In cautarea acestui raspuns am plecat si eu intr-un inceput de weekend, sceptica si convinsa ca Transalpina este o scorneala menita sa resusciteze turismul romanesc! Am ajuns la Ranca cand soarele apusese deja, cand zona era stapanita de salbaticie si bezna, mirosea a fum, a toamna, a munte…dar mirosea si a afacere romaneasca, cu vile si vilute in constructie,facute  pe fuga…cu schele si pensiuni date spre folosinta, dar fara drumuri de acces catre ele, cu locuri de cazare multe, dar fara restaurante, cu chelneri obositi si luati total prin surprindere de fluxul mare de turisti! Cu putin noroc am impartit o masa cu alti turisti, si am primit comanda incompleta dupa o ora si jumatate de asteptare…altii nu au avut norocul nostru si s-au multumit cu ce au gasit la supermarket! Dimineata ne-a dezvaluit o statiune cu potential, o alternativa pentru viitor la mult prea turistica vale a Prahovei, dar toate astea dupa ce vor disparea schelele si vor aparea drumurile si restaurantele! Dar drumul abia acum incepe, privind inapoi spre Ranca, de pe serpentinele ce urca spre nori, schelele dispar in ceata, raman doar acoperisuri rosiatice si hornuri din care se innalta fum…si parca uiti ca nu ai avut unde sa servesti micul dejun:-))). Privesc in fata cu emotie, findca drumul tot urca urca si pare ca mergem spre nicaieri…soseaua neagra coteste dreapta-stanga, stanga-dreapta, printre norii pufosi ce pot fi confundati usor cu ceata…zece metri mai in fata pare sa nu mai fie nimic…apoi se lumineaza si apar vai prapastioase,si creste invaluite in alti nori….si urci, si cobori, cantr-un mountain rouse, iar deasupra ta doar cerul…Si desi drumul este plin de masini si fiecare popas este foarte aglomerat domneste linistea…de parca ai fi doar tu, pe  drumul tau si cerul. Si nu-ti vine sa te opresti, mergi si tot mergi, desi stii ca drumul asta o sa se termine la un moment dat. Iar peisajul este completat ici colo cu turme de oi, si caini ce le pazesc credinciosi, si-un cioban ce vegheaza rezemat intr-un bat peste toate! Spre Obarsia Lotrului drumul se mai potoleste, peisajul se cuminteste, muntii se lasa acoperiti de brazi…

Concluzia la finalul acestui traseu?

Mai zbuciumat dar plin de liniste, mai intunecat dar mai aproape de soare, mai salbatic dar atat de primitor, mai vechi dar abia finalizat, mai sus dar nu departe, mai aproape de nori dar deasupra lor, drumul asta denumit Transalpina este mai nu stiu cum decat Transfagarasanul!

Drum bun!

 

 

Balcicul de ieri si de azi

Azi Balcicul este o mică staţiune a litoralului bulgaresc, un „cuib” liniştit cu-o fasie de plaja, si-un petic albastru de mare, ce te-ndeamna inevitabil la visare. Azi, probabil singurii vizitatori ai Balcicului ar fi fost goniţii litoralului Romanesc, daca asupra acestui mic orasel nu si-ar fi pus amprenta Regina Maria a Romaniei. In 1924, Maria poposeste pentru prima data la Balcic si este cucerita de farmecul locului “…am avut ca o simţire că locul acesta ori mă aşteptase de totdeauna pe mine, ori că eu trăisem totdeauna în aşteptarea lui (…). Făceam parte din loc şi locul făcea parte din mine.” (Maria, Regină a României).  Dealuri de calcar alb, valuri spargandu-se de stanci, fantani la tot pasul, ulite cu case turcesti, pictori cu sevaletul in fata pregatit sa surprinda pe panza franturi din frumusetea acestui loc, iar toate acestea in stralucirea soarelui dadeau Balcicului o aura care i-a adus titulatura de Orasul de argint. Sensibila Regina a vibrat in fata magiei Balcicului, si a hotarat sa-si faca aici cuibul linistit asa cum avea sa-l numeasca. Regina a intuit ca farmecul Balcicului consta in simplitate, in senzatia de liniste pe care ti-o ofera acel loc, in culorile calde ale coastei, in casutele albe, in oaza de verdeata din jurul lui, si nu a dorit sa schimbe nimic din toate astea, a construit un castel in totala armonie cu toate acestea, mic, alb, cu acoperis caramiziu, si-un minaret micut inaltat spre soare ca semn de apreciere fata de numeroasa  comunitate turca de acolo.Iar in jurul lui o oaza de verdeata, o gradina superba ce coboara in trepte catre mare, azi devenita o apreciata Gradina Botanica.

Ca toţi cei care iubesc Coasta de Argint şi Eu sper s-o văd în dezvoltare şi prosperitate, spre bucuria multora. Dar mai presus de toate nu doresc ca atmosfera şi caracterul ei să fie schimbate sau distruse. Intensitatea pitorească a acestei fâşii de pământ este ceea ce o face atât de
nepreţuită. Acei ce s-ar uni spre a face aceste locuri singuratice mai plăcute şi mai uşor de ajuns la ele trebuie mai cu seamă să le respecte frumuseţea, iar în dezvoltarea lor să le cruţe pitorescul. Toate construcţiunile publice, fie ele şcoli, hoteluri, bănci sau primării,
ar trebui să fie adaptate stilului regiunii; arhitecturi complicate ş înflorite nu trebuie permise, nici nu merg cu fondul artistic al locului.Având atâta dragoste pentru această parte a ţării noastre, nădăjduiesc că nu se vor face mari schimbări înainte de a fi văzute de Mine. Eu, având inima de artist, aş simţi o adâncă bucurie să-i ajut la plănuirea îmbunătăţirii lor, şi sper că-mi va fi îngăduit să fiu o îndrumătoare în lucrările de gust.Şi mai cu seamă, voi – cei ce iubiţi Coasta de Argint, nu distrugeţi atmosfera orientală care îi este marele farmec, îmbunătăţirile rău înţelese sunt mult mai rele decât dacă nu le faci deloc! Ele ar ruina frumuseţea rustică şi simplă a locului.Dragostea mea pentru această parte a lumii, este atât de mare, încât simt că aş fi o bună sfătuitoare, de aceia lăsaţi-mă să iau parte la lucrul vostru.”(Revista Lumea Turistica, august 1934)

Maria a scris despre Balcic in numeroase randuri, a scris cu drag, cu dor, cu pasiune. Balcicul si-a avut perioada lui de glorie, iar asta a fost cu siguranta perioada in care a apartinut Romaniei, mai cu seama perioada interbelica, perioada in care inimoasa Regina l-a insufletit. Pictorii i-au transpus frumusetea pe panza, Maria cu-n talent pe masura prin cuvinte pline de har, putin i-a trebuit Balcicului sa infloreasca, sa-si umple cafenelele si portul si ulitele din mahalaua tatarasca cu vizitatori. Cat a insemnat Balcicul pentru Maria sta dovada faptul ca aceasta si-a dorit ca dupa moartea sa inima sa-i fie adusa inapoi la Balcic, in locul in care in timpul vietii aceasta atinsese poate cele mai inalte vibratii, sa fie depusa la malul marii in capela Stella Maris. Semn de pura dragoste fata de un loc sau gest cu o simbolistica deosebita pentru artistica Regina,  acesta nu face decat sa imprime farmec in plus locului, care pare sa ne spuna ca povestea merge mai departe…Dorinta i-a fost indeplinita insa istoria avea alte socoteli de facut, asa ca in 1940 Balcicul este pierdut de catre Romania, iar inima Reginei, macar la propriu este adusa la Bran.

Azi Balcicul traieste prin Castelul sau, prin povestea despre-o regina ce la iubit atat de mult incat sa-si lase inima acolo. Azi Balcicul are un aer mediteranean, si poate prea mult asfalt, are restaurante cochete si hoteluri de Lux dar mai are si-un aer aristrocratic, si-un parfum de vremuri ce-au apus dupa dealuri calcaroase, si stanci innecate de ape…

 

 

Ferestre catre soare

De ce în Romania nu sunt flori la ferestre?  De ce case frumoase, case cu arhitecturi deosebite in loc sa le adreseze trecatorilor zambete din spatele unor ferestre împodobite-n flori, suspină sub văruieli cenuşii? De ce la ferestrele noastre vezi perdele, mai ieftine sau mai scumpe, mai mult sau mai putin colorate, draperii greoaie in spatele carora fiecare isi ascunde bogatia sau sărăcia? De ce nu ne deschidem sufletul şi mintea odată cu ferestrele caselor noastre din care să ne zambească muşcate frumos colorate?  Am văzut atâtea case frumoase în oraşele din România, străzi întregi în Braşov, Sibiu, Tg. Mureş, Timişoara, Cluj, Sinaia, Constanţa şi nu in cele din urmă Bucureşti, ale cărui case din centru vechi nu sunt cu nimic mai prejos decât  altele din mari oraşe europene. Case cu poveşti, case cu trecut măreţ, nebăgate azi în seamă. 

Altele asemeni lor zambesc graţios în poze turiştilor de pretutindeni, Roma, Paris, Viena, Praga, Salzburg,Salonic…case cu fereste pline de flori opresc trecătorii in loc pentru a le zambi din ferestre cu muşcate înflorite. La noi balcoane ruginite, triste, cu haine atarnand la uscat, sau balcoane superbe,goale, pustii, pustiite. Incerc sa-mi imaginez Bucureştiul cu ferestre pline de flori, ghivece colorate la fiecare fereastra, flori, rosii, mov, albe, roz, infrumuseţând un oras lipsit de culoare! Imi imaginey centrul vechi cu balcoane incarcate de flori, cu ferestre cu perdele transparente fluturand în vant si peste tot ghivece! In Grecia fiecare casuta are ghiveciul ei cu flori, in Austria din fiecare ferestra zambeste o floare, in Italia aranjamente frumos mestesugite infrumuseteaza cladirile…

Si imi doresc prea mult daca in loc de caini printre ghivece ar lenevi cate-un motan la soare?

Dor de duca

                  Mi-e dor de un drum, de un drum lung,  facut vara pe meleaguri autohtone…De un drum de tara, serpuind alene printre campuri aurite, de miros de fan proaspat cosit, plutind in aerul serilor de vara, cu care de la tara intorcandu-se scartaind de la camp,cu apusuri insangerate pictate  doar pentru mine.

          Mi-e dor de un drum, de un drum catre nicaieri, de un drum strajuit de nuci batrâni, cu urcusuri si coborâsuri…ca-n viata, de un drum umbrit doar de desisul copacilor, iar la finalul lui un soare ascunzându-se dupa cocoase de dealuri inverzite.

          Mi-e dor de-un drum, un drum de inceput, facut neapărat  dimineaţa, printre ierburi stropite de roua, un drum fără sfârsit, în lumina puternică a dimineţii, de-un drum cu sperante, si planuri, si muzică bună la radio…Mi-e dor de muzica asurzitoare a unei dimineti perfecte.

          Mi-e dor de un drum, un drum lin, făcut intr-o dupa amiază linistită, fără gânduri, fără planuri, fără scop. De-un drum drept, ce lasa in urma, campuri, si case, şi oameni, şi poveşti…şi merge mai departe, doar eu si drumul, şi imagini ce se succed asemeni unor amintiri frumoase…

           Mi-e dor de-un drum făcut pe fugă, intr-un oraş mare, aglomerat, de agitatia unui drum făcut în inima unui oraş, printre clădiri mai vechi sau mai noi, răsfoind rand pe rand pagini de istorie, de-un drum printre pietoni grăbiţi, printre turişti curioşi, printre oameni de toate soiurile, de toate naţiile, drumul meu sa se impleteasca cu drumul lor, sa se piarda de drumurile lor….

          Mi-e dor de-un drum, un drum de munte, prea şerpuit, prea rapid, prea îngust, cu brazi cocoţaţi pe povârnişuri, cu luminişuri apărute de nicăieri, cu peisaje ce se schimbă pe neaşteptate, cu amiezi mute, cu seri cu miros de fum si povesti spuse la gura sobei.

        Mi-e dor de un drum, un drum şerpuind pe malul mări, cu vant si soare in par, un drum ca o poezie, făcut cu drag, cu dragoste, cu dor, un drum cu popasuri lungi, si scăldat in nisipul fierbinte, cu şoapte de după amiază, cu palavre la un pahar de vin seara, cu senzatie de pliele uscata, si gust de sare pe buze,un drum pentru doi…

       Mi-e dor de-un drum printre câmpuri de maci,maci, presăraţi printre livezi de măslin, răsăriţi de nicăieri pe margini de drum, legănându-se in adieri de vânt.

        Mi-e dor de-un drum de seară, cu stopi mari de ploaie bătând in geam, cu miros de furtună, cu nori ce apar si dispar, cu sunetul ploii, cu dansul picaturilor de apă, cu aburi iesind din asfaltul fierbinte, si-apoi liniştea de după…

         Mi-e dor de-un drum făcut pe timp de iarnă, printre nămeţi şi coşare fumegânde, printre căsuţe îngropate in zăpadă, de opririle cu cani mari de ceai si ciocolata calda, de ulitele inghetate, animate de copii tragand sanii grele dupa ei, de-un Grivei zgribulit scuturîndu-şi amărât blana la margine de drum.

      Şi multe, multe  alte drumuri dragi, lungi, pline de amintiri frumoase şi dor…

Amintiri de acasa

            Dupa fiecare plecare ma intorc cu bagaje ravasite acasa. Ma intorc in bagaje cu amintiri, cu experiente noi dar si cu dor de-acasa. Dar ce inseamna acasa pentru mine? 

            Inseamna Romania,  pe care atunci cand sunt departe o judec poate uneori cam aspru, dar la care ma reintorc mereu cu drag,  inseamna oameni dragi pe care atunci cand sunt plecata ii las uneori prea departe, inseamna intinderi nesfarsite de verdeata, inseamna sate mici imprastiate de-a lungul drumurilor uneori prea lungi, inseamna Bucurestiul care m-a adoptat si despre care am impresia uneori ca nu-l cunosc deloc.

             Cele mai dragi plecari prin Romania au fost cu siguranta cele facute la tara  si desi cea mai intinsa zona din Romania este cea rurala , aceasta  este de multi ocolita din false prejudecati, din snobism, din superficialitate. Am cunoscut oameni simpli,oameni de la tara ce nu au iesit din satucul lor toata viata,dar care pot da lectii de istorie multora dintre cei care ii numesc peiorativ tarani si-i desconsidera, oameni simpli dar demni, saraci dar bogati sufleteste, arsi de soare si batuti de vant, uratiti pe exterior de greutatile vietii dar cu un suflet mare si frumos. Greutatile vietii le-au  inasprit trasaturile, au fetele arse de soare si batute de vant,iar in palmele lor se citeste truda…dar sufletul lor canta un cantec pe care l-au purtat cu ei prin veacuri. Iubesc satul romanesc cu cararile lui ce unduiesc printre copaci, cu povestile lui spuse la gura sobei, cu mirosul de iarba si vant,satele mici ratacite printre  munti, cu cantecul lor de bucium si dor, frumoasele sate bucovinene cu tarancile lor cu flori in par, semetele sate din Ardeal ce-si poarta mandre istoria prin timp, micutele sate rasarite din ape pe malurile Dunarii,cu oamenii lor ce poarta pe umeri vraja apelor ce au trecut…iubesc satul meu, micutul sat uitat de lume si ascuns printre dealuri ninse de flori in anotimpul renasterii.

Traiesc purtand in suflet mirosul gutuilor cu stropi de bruma, purtand in gand nopti instelate si fosnet de iarba, iar pasii mei calca asfaltul  Bucurestiului cu gandul la cararile nepietruite din copilaria mea.

               Visez un drum de tara printre casute albe, apoi o poarta ce duce catre casa copilariei mele, catre visele ingropate  printre flori da mar, catre copilul  ce se visa om mare…apoi ma trezesc in Bucurestiul viselor implinite, al prezentului al viitorului al meu,eu, cea de azi sunt rezultatul unei copilarii frumoase fara griji traita printre nori si vise in satucul dintre dealuri dar si al unor ani frumosi traiti in partea mea de Bucuresti, fiindca mi-am ales din intreg Bucurestiul o cladire mare din centru pentru a-mi petrece studentia, niste stradute inguste prafuite pentru a-mi cladi prietenii, si Cismigiul pentru a fauri vise…

Cateva poze de „acasa”:

1 mai in Delta

Nu sunt adepta 1 mai-ului petrecut pe litoral, macar nu pe litoralul romanesc, macar nu in Mamaia. Si cum 1 mai se apropie mi-am amintit de un  1  mai superb, petrecut in Delta Dunarii. Am plecat vineri dimineata, spre Delta, fara rezervare, fara sa stim macar spre ce ne indreptam. La radio anuntau ca in  nu mai exista locuri de cazare, dar aproape ca nu ne pasa, vroiam doar un altfel de 1 mai si stiam ca-l vom avea. Odata ce am parasit autostrada si am inaintat catre podisul dobrogean peisajul parea sa ne vesteasca ca vom avea 1  mai minunat.  Am decis sa cautam cazare in Murighiol, un satuc situat pe bratul Sf Gheorghe, casute acoperite de stuf, plase pescaresti, barcute, ne-a cucerit din prima dar dorinta si insistentele noastre de a ne caza acolo nu au fost suficiente asa ca am facut cale intoarsa…frumusetea drumului dintre Murighiol si Tulcea se pare ca ne-a inspirat  fiinca ne-a venit o idee: sa cautam un vaporas in port in Tulcea, pe care sa ne cazam si cu care sa vizitam in acelasi timp Delta Dunarii. Odata ajunsi in port l-am intalnit pe Nea Gica, cel care avea sa fie capitanul si ghidul nostru in Delta pentru urmatoarele zile. Era deja tarziu asa ca am decis ca plecarea sa fie a doua zi dimineata, in seara respectiva fiind indrumati catre un hotel. Aveam inclusa mancare, meniu pescaresc si o seara cazare la Mila 23,  iar pentru urmatoarele doua zile micul vaporas avea sa fie la dispozitia noastra.

Nu pot descrie emotia cu care am pasit a doua zi in port, Nea Gica si „secundul sau”- sotia si in acelasi timp bucatarul vasului ne-au primit zambitori…Ce a urmat?  Au urmat doua zile minunate petrecute in inima naturii, am convingerea ca nici cea mai iscusita agentie de turism nu ar fi organizat lucrurile atat de bine! Peisaje superbe, herghelii de cai salbatici, ici colo casute mici acoperite cu stuf, pescari harnici aruncand plasele, iar nea Gica se incapatana sa-si impresioneze oaspetii intrand cu vaporasul pe canale  mici si infundate. Batranul vapor se lupta cu trunchiuri de copac cazute in apa, si de fiecare data cand razbea noi apaludam incantati si-l incurajam pe Nea Gica sa mearga mai departe, mai departe. La ora pranzului a venit randul sotiei acestuia sa ne surprinda, femeie robusta, cu mainile si fata brazdate de vant, tacuta, poate chiar putin morocanoasa atunci cand curiozitatea ne indrepta spre bucatarie, aceasta avea sa ne ofere cel mai bun pranz pescaresc mancat vreodata.Las pozele sa vorbeasca

Nea Gica a tras vaporasul la mal si intr-un peisaj superb am servit masa de pranz, un pranz greu de egalat, pregatit de o femeie simpla, cel mai probabil fara pregatire in domeniul culinar, o romanca autentica!

Apoi  am mers spre Lacul Furtuna, atat de intunecat, atat de involburat, o schimbare uimitoare de peisaj, lebedele erau singurele care „navigau” linistite pe el.Linistea lor este tulburata mai mult de oameni decat de fenomene ale naturii.

Ne-am bucurat asemeni unor copii la fiecare pasare vazuta, la fiecare poza facuta, si desi vremea nu a fost tocmai favorabila unei plimbari cu vaporasul era o placere sa stai infasurat intr-o patura cu un ceai cald in mana si sa admiri frumusetile Deltei, sa-i asculti cantecele, sa-i intelegi linistea. Spre seara vaporasul a oprit in fata unei mici biserici din lemn, atat de in aromonie cu peisajul. Si cum linistea Deltei indeamna la reculegere, un popas mai potrivit nici ca se putea.

Seara, ne-a gasit la Mila 23, un satuc pescaresc rupt de lume, vaporasele se leagana ancorate la mal, pescarii harnici se intorc cu plasele pline, femeile isi vad de treaba prin gospodarii, copii sunt singurii care tulbura linistea acestui tablou, batand mingea pe ulite. Cu bagajele dupa noi, am lasat vaporasul sa se legene in continuare, am lasat soarele apunand asupra Dunarii, am lasat clipocitul somnoros al apelor si ne-am indreptat spre gazda noastra din acea seara. O casuta mica, simpla, dar in care aveam tot confortul, mirosea a seara, mirosul acela pe care il simti cand apune soarele la tara, mirosea a curat, miroasea a ploaie. Si dupa un somn bun, in asternuturi apretate, am pornit din nou la drum…Diminetile in Delta sunt agitate si pline de lumina, noi eram singurii somnorosi de acolo…dar mirosul de cafea s-a amestecat cu mirosul diminetii in acel inceput de zi, parca special pentru noi. Cum cu o zi inainte ne anuntasem intentia de a pescui Nea Gica, avea o surpriza pentru noi. Dupa ce a navigat cu iscusinta printre micile canale, a oprit vaporasul langa o fasie de pamant rasarita din ape…acolo era coltul de lume al unui pescar, unul din multii oameni care din asta isi duc traiul de zi cu zi in Delta. Plase de pescuit, o casuta micuta din stuf, barcuta lui, un ceaun in care-si pregatea pestele, si-un pescar pus pe treaba.Si nu s-a aratat deranjat de prezenta noastra galagioasa, nici macar nu s-a laudat cu capturile sale, asa cum se spune despre pescari!  Ne-a prezentat micul lui univers, in cuvinte simple si deloc poetice, ne-a vorbit de viata lui, de faptul ca sta zile in sir acolo rupt de civilizatie. Pestii aproape ca-i sareau in undita, dar se pare ca aveau preferinte, fiindca in unditele noastre au refuzat sa sara, ne-am bucurat in schimb de captura de brotacei.

 Si ca si Nea Gica, si pescarul nostru parea foarte dornic sa ne faca pe plac! Asa ca imediat ne-am urcat in mica barcuta pescareasca pentru a ne arata cuibul de lisita.  Asa am patruns in locuri cunoscute doar de pasarile si pescarii, care convietuiesc in liniste aici. Ne vorbea despre cuibul de lisita cu drag, in fiecare an o vedea plutind pe ape catre cuibul ei, nu-i tulbura linistea, il privea de departe, prezenta lui acolo dandu-i parca un sentiment de siguranta, apoi pleca, acelasi lucru l-am facut si noi, ne-am apropiat in liniste, l-am fotografiat si ne-am continuat drumul. 

Hotarat sa ne surprinda si mai tare, sau doar mandru de „bogatiile lui” si flatat de reactiile noastre, pescarul nostru a hotarat ca e timpul sa vizitam rezervatia de cormorani.Ne-a dat pelerine de ploaie, convins fiind ca o sa inceapa ploaia,  am mizat pe experienta lui, imbracandu-le si am plecat cu barcuta spre rezervatie, loc in care este interzis accesul vaporaselor si al barcutelor cu motor. Si asa vaslind, am ajuns acolo, in universul lor, netulburat de nimeni si nimic, poate doar de curiozitatea noastra. Se inainta greu, spatiile de acces fiind foarte mici, de cateva ori am crezut ca o sa ne rasturnam. Nu am vazut atatea pasari la un loc niciodata, atatea cuiburi, atatea culori, insa odata ajunsi in rezervatie natura s-a dezlantuit, vrand parca sa ne alunge.

 

 

 

Goniti de ploaie, ne-am intors la vaporas si ne-am continuat drumul, drum de intoarcere de data aceasta catre Tulcea. Am lasat in urma Delta, cu ale ei minuni, in urma noastra doar valuri, doar trunchiuri crescute din ape si ici colo satele  rasarite  din valuri pe malurile Dunarii,cu oamenii lor ce poarta pe umeri vraja apelor ce au trecut…

Drum bun!

Capul Kaliakra-un loc de legenda

Venind dinspre Vama Veche spre Balcic, la intrarea in Kavarna, un indicator anunta in stanga Capul Kaliakra. Rezervatie naturala, cetate fortareata sau pur si simplu loc de legenda?  Un drum in gust si serpuit te conduce aproximativ 12 km catre o fasie de pamant rasarita parca din mare…Legenda spune ca Sfantul Nicolae,  patronul pescarilor,  fugea de otomani i-ar Dumnezeu pentru a-l salva lungea tot mai mult pamantul sub picioarele sale. O alta legenda la fel de frumoasa vorbeste despre 40 de fecioare care pentru a scapade otomani si-au impletit cozile una de cealalta si s-au aruncat in mare. Cu  atat mai tare tinzi sa crezi in aceste legende daca vizitezi Kaliakra la apus, cand soarele se ascunde in mare pictand Capul Kaliakra in mii de culori. O poarta imensa din piatra iti deschide intrarea in vechea cetate, fiindca inaccesibilitatea stancilor a facut din cap un loc potrivit pentru o cetate.  .Inainte de a trece de poarta, insa profiti de peisajul superb pentru a mai face cateva poze si daca terenul destul de abrubt si distanta de aproape 60 de metri pana la mare nu te sperie, cobori printre stanci si vegetatia salbatica pentru a mai prinde cateva cadre unice. Odata ce treci de porti vezi turisti ce se plimba relaxati, nimeni nu se grabeste, un loc simplu si frumos, spectaculozitatea sa fiind data de peisaj. La baza stancilor  specii de cormorani si pescarusi se agita in cautarea hranei, in larg se zaresc barci de pescari intinzand plasele, iar soare apune peste toate astea zi dupa zi lasandu-le neschimbate.

Un popas de o ora, poate mai bine la Capul Kaliakra e suficient pentru a pleca cu un set unic de fotografii si daca vrei si un suvenir la intrarea in cetate doua mici tarabe te asteapta pentru a-ti achizitiona unul.

Util: -intrarea este 3 Lv,

-la intrarea in cetate se afla o parcare imensa,

-in incinta cetatii gasiti un restaurant precum si mici tarabe cu suveniruri,

Drum bun!

Conacul de la Florica

Intr-o zi  de toamna tarzie, curiozitatea si dorinta de-a mai descoperi inca un loc incarcat de istorie de pe la noi ne-a indreptat pasii spre Stefanesti, in judetul Arges.  Cautam Conacul de la Florica, resedinta Bratienilor…cautam o poveste, cautam un loc in care timpul sa fi stat in loc.  Din drumul principal urca o ulita de tara prafuita, niciun indicator nu anunta prezenta Conacului, cand drumul de tara pare sa se inchida, printre copaci zaresti in partea dreapta Conacul, alb, maret si atat de tacut.  Iti impunea parca sa nu-i tulburi linistea, sa-l privesti sa-l admiri, si sa treci mai departe lasandu-l in urma plin de mister.

Am indraznit insa sa-i tulburam linistea…Avea un program de vizitare, cu toate astea…parea atat de pustiu. Usile masive din lemn pareau inchise pentru totdeauna.  Dezamagiti ca nu-l putem vizita am incercat sa „dam un tur” de exterior  moment in care cineva a binevoit sa iasa la noi. Parea mai degraba un locatar decat un ghid, era uimit de prezenta noastra deranjat de faptul ca am insistat cu toate astea se straduia sa para amabil. Dupa cateva minute a aparut cu cheia, usile mari din fata au refuzat insa sa se lase deschise…cine stie de cand nu mai primisera vizitatori! Am intrat asadar prin spate, impresia ca este locuit era din ce in ce mai puternica. Ghidul a balbait ceva despre un eveniment ce urma sa aiba loc acolo. Mergea grabit in fata noastra inchizand usile din dreapta si din stanga, am zarit in una din camere un pat ravasit, din care cineva probabil abia ce se ridicase. Am fost condusi la etajul 1, intr-un salon imens. Masa din lemn, se pastreaza inca, atunci cand restul mobilierului a fost „instrainat”  de catre comunisti aceasta se pare ca nu a putut fi scoasa!  Scrumiera cu tigara proaspat stinsa in ea erau din pacate mult mai recente!  „Comunistii i-au instrainat mobilierul, au ars cartile…biblioteca nu o puteti vizita”  spune ghidul cu o voce afectata. Eu as completa ca raul facut azi  nu este mai putin rau ca cel facut de comunisti…ceea ce trebuia sa fie un muzeu veritabil, in care sa regasesti recreat aerul vremurilor dedemult este acum un fel de casa de protocol cu dormitoare confortabile, plasme si antene parabolice. Mandru, conacul isi asteapta vizitatorii, chiar daca cei ce-l administreaza acum nu par sa-si doreasca asta.

Dincolo de cele spuse mai sus conacul merita vizitat, pentru istoria sa, pentru exteriorul sau pe care prezentul si-a lasat mai putin amprenta dar si pentru interior, fiindca exceptand dormitoarele si baia (foto aici)http://www.ccbratianu.ro/newsite/index.php?option=com_wrapper&Itemid=105 imaginea de ansamblu este una impresionanta.

Si daca asta este soarta conacului de la Florica acum istoria a  fost mult mai generoasa cu acest loc, conacul gazduind in trecut cea mai importanta familie de oameni politici din istoria tarii noastre. In 1858 Ion C. Bratianu a transformat casa ramasa ca mostenire de la tatal sau intr-un frumos conac, cu etaj si terasa. Si chiar daca treburile politice il tineau mai mult la Bucuresti, I.C. Bratianu nu a neglijat niciodata conacul, casa sa de suflet, numita „Florica” in amintirea fiicei sale. Ionel I.C. Bratianu a pastrat aceleasi sentimente pentru casa parinteasca, pe tot parcursul vietii modernizand-o si facand din resedinta sobra a tatalui sau un adevarat complex cu 20 de camere, cu o biblioteca impresioanta gradina si ferma. La marginea parcului se afla capela, unde si-au gasit linistea rand pe rand majoritatea membrilor familiei Bratianu. Primul ce-a parasit conacul si-a fost condus in cadrul unei ceremonii solemne in capela a fost Ion C. Bratianu, i-a urmat fiul sau Ionel I.C. Bratianu al carui sicriu aflat intr-un car tras cu boi a poposit intr-o zi mohorata de iarna in fata capelei. Vremuri tulburi s-au abatut apoi asupra mosiei de la Florica…peste ani Dinu si Gheorghe Bratianu morti in inchisoarea de la Sighet isi vor gasi si ei linistea in capela de la Florica. Comunismul a adus vremuri tulburi asupra conacului, multe din carti au fost arse , obiecte de valoare au fost distruse si instrainate in incercarea de a sterge amintirea Bratienilor.Conacul pastreaza insa vie peste timpuri amintirea lor…

Program de vizitare

Luni – Joi      08:00 – 16:30
Vineri           08:00 – 14:00
Sam-Dum     09:00 – 17:00

 

Pobiti Kamani-desertul din padure

Sunt adepta calatoriilor facute cu masina, pareri pro si contra sunt destule, avantaje si dezavantaje sunt de ambele parti (avion vs.masina) dar pentru asta o sa rezerv un post mai tarziu. Uneori drumul catre destinatie poate fi lung si plictisitor…nu si daca insotit de un ghid si o harta cauti micile surprize de pe drum. astfel de surprize se gasesc si in drumul spre litoralul bulgaresc. Mergand spre Varna, ai o alternativa la autostrada, un drum mic,liber si poate putin prafuit, ce serpuieste paralel cu autostrada. Il recomand cu drag tuturor celor care vor sa se bucure si de drumul pana la destinatia respectiva,nu doar de destinatia in sine. Cu 12 Km inainte de Varna peisajul incepe sa se schimbe…daca nu esti atent o sa ti se para doar putin mai mult praf. Oprind masina insa, descoperi dincolo de copacii ce strajuiesc drumul un peisaj ce te surprinde pe deplin. In mijlocul padurii se intande o alta padure mai putin obisnuita, unica in Europa-Padurea de piatra sau Pobiketi Kameni. Nisip cat vezi cu ochii, iar din nisip rasar ici si colo, scaldandu-se in soare coloane inalte de piatra! Pare greu de acceptat ca sunt formate de natura, le-am pipait, le-am ocolit punand la indoiala veridicitatea lor. Mi-au starnit atat de tare curiozitatea incat abia asteptam sa am acces la internet pentru a afla mai multe despre aceste curiozitati ale naturii. Pe internet am gasit asta http://en.wikipedia.org/wiki/Pobiti_Kamani. O abatere de 30 de minute de la drum, in urma careia te alegi cu poze surprinzatoare, cu o mare curiozitate, si-ti poti continua drumul relaxat dinnou.

Pentru a va convinge iata si cateva poze:

Drum bun!

Nessebar

Pe litoralul bulgaresc al Marii Negre, la 120 de Km sud de Balcic, Nessebar, oraselul-cetate, isi asteapta cuminte turistii. Si pare sa astepte acolo de secole, fiindca Nessebar este unul dintre cele mai vechi orase din Europa. Aflat in patrimoniu UNESCO, oraselul te farmecă din prima clipa, aflat pe o insuliţă, legată de ţărm printr-o fâşie îngustă de pământ , Nessebarul te asteapta cu portile deschise. Te intampina cu casute vechi,cu baza din piatra si etajul construit din lemn, toate in acelasi stil, dar fiecare atat de diferita fata de cealalta, te intampina cu stradute inguste, pietruite, cu marea facandu-si auzite framantarile din fiecare colt si cu multi pescarusi, singurii care mai perturba din cand in cand linistea. Iar la apus orasul pare o mica comoara iesita dintre valuri, pescarii intorcandu-se de pe mare, in barcute vechii, soarele mangaind cu ultimele raze casutele vechi, bisericute in stil bizantin la tot pasul, te asteapta sa le vizitezi, sa le afli istoria. In fiecare seara orasul pare in sarbatoare, plin de magazinase incarcate cu suveniruri, plin de restaurante cochete de pe terasele carora marea iti ofera imagini de neuitat. Iti recomand Nessebarul , daca esti indragostit, fiindca o plimbare pe stradutele pline de mister ale Nessebarului te farmeca pentru totdeauna, iti recomand Nessebarul daca esti singur, fiindca o plimbare la apus insotit doar de zbuciumul marii si de cantecul pescarusilor alina dureri nebanuite. La fel de bine te poti simti la Nesseabar si alaturi de prieteni sau familie , fiindca micul orasel ofera turistului restaurante cu meniuri deosebie, iar vecinatatea cu Statiunea Sunny Beach iti ofera locuri foarte bune pentru plaja.

Am postat si aici:http://www.holidayreview.ro/Review-Nessebar-Destinatie-Nessebar

Drum bun!

Balcic

Foarte aproape de granita cu Romania, pe litoralul bulgaresc al Marii Negre, te asteapta un orasel insorit,un orasel cu peisaje superbe, unde dealurile calcaroase se intalnesc cu marea intr-o armonie perfecta.De-a lungul timpului Balcicul a cucerit inima multor pictori, care vara se mutau aici pentru a surprinde imagini unice din Orasul Alb, asa cum era supranumit.Balcicul a cucerit si inima Mariei,frumoasa si sensibila regina a romanilor, care a construit aici un Castel, in scurta perioada in care Balcicul s-a aflat sub ocupatie romaneasca.”Cuibul Linistit”, asa cum ii spunea regina, primeste astazi mii de vizitatori si contribuie la cresterea popularitatii statiunii.Cu al sau minaret alb, inaltandu-se in soare,castelul este pozitionat pe malul marii intr-una din cele mai frumoase gradini botanice din Europa.Nu poti vizita Balcicul fara sa vizitezi castelul alb situat pe malul marii, mandru, elegant. Balcicul este un oras elegant, un oras cu un aer aristocratic, aici timpul pare sa fi stat pe loc, marea-si asteapta inca pictorii cu sevalete sa-i surprinda splendoarea la apus, castelul isi asteapta inca domnitele in rochii elegante. Cu plaje mici, discrete,cu terase si hoteluri elegante, Balcicul imbie la odihna, la liniste, la meditatie.Peste tot oameni amabili,chelnerii te saluta politicos in romana, si iti ofera un meniu tot in romana, unele restaurante au denumiri romanesti.Cu toate astea aici te simti departe de tara, departe de griji.Nu rata Balcicul daca iti doresti o vacanta linistit, o vacanta de bun gust.

Am postat acest rewiev si aici:http://www.holidayreview.ro/Review-Balcic-Destinatie-Balcic

Drum bun!